Dorul este cea mai grea boală. Si nu acel dor pentru alte persoane. Ci dorul față de persoana ta.
Te întrebi de multe ori unde esti...pentru că nu te regăsești în nimic.. În gesturi, în gânduri, în ceea ce simți. Nu mai esti tu. Nu mai cooperează nimic. Gesturi, vorbe, gândirea, totul ți se pare necunoscut .
       Dorul ăsta te ucide. Nu știi cum să te regăsești si asta te scoate din minți. Nu știi cum să mai zâmbești, parcă nici zâmbetul ăla fals instalat pe fața ta știi sigur că nu e al tău. Zâmbetul la tine era ceva obișnuit, era acel ceva ce făcea lumea invidioasă. "Cum de tu esti mereu cu zâmbetul pe buze"...Și acum când realizezi că nu mai esti tu, nici când faci asta, te epuizează si mai mult.
      Te așezi în fața oglinzii si încerci să iti găsești sufletul. Cred că "a plecat" de mult deoarece nu il găsești acolo unde îl stiai. Găsești doar o paragină, totul este acoperit cu un cearșaf alb. Încerci să îl descoperi dar nu reușești, te străduiești dar e ca si cum se încăpățînează să stea peste suflet. Prea curând cred că nici în fața ta nu o sa se deschidă, i-ai adus prea multe persoane noi , cum crezi că o sa reacționeze când o să vadă o persoană noua?! Fii convins că o să se baricadeze si mai rău . Dar fii convins că așa e cel mai bine. De aceea e totul în ruină. Fiecare prin plecarea lui a luat câte-o bucată din tine. De aceea iti este atât de dor de tine. Pentru ca ai dat tot fața de toti oamenii. Ei ce ti-au oferit? Se pare ca nu prea multe, mai multe ti-au luat iar tu nu mai știi cum să te aduni și să te pui iar pe drumul tău. Ai avut mici "piedici" de care ai să te ferești pe viitor deoarece vrei sa îți continui drumul tău în liniște, tu cu tine, tu cu sufletul tău, tu cu ceea care erai înainte.