Dorul este cea mai grea boală. Si nu acel dor pentru alte persoane. Ci dorul față de persoana ta.
Te întrebi de multe ori unde esti...pentru că nu te regăsești în nimic.. În gesturi, în gânduri, în ceea ce simți. Nu mai esti tu. Nu mai cooperează nimic. Gesturi, vorbe, gândirea, totul ți se pare necunoscut .
       Dorul ăsta te ucide. Nu știi cum să te regăsești si asta te scoate din minți. Nu știi cum să mai zâmbești, parcă nici zâmbetul ăla fals instalat pe fața ta știi sigur că nu e al tău. Zâmbetul la tine era ceva obișnuit, era acel ceva ce făcea lumea invidioasă. "Cum de tu esti mereu cu zâmbetul pe buze"...Și acum când realizezi că nu mai esti tu, nici când faci asta, te epuizează si mai mult.
      Te așezi în fața oglinzii si încerci să iti găsești sufletul. Cred că "a plecat" de mult deoarece nu il găsești acolo unde îl stiai. Găsești doar o paragină, totul este acoperit cu un cearșaf alb. Încerci să îl descoperi dar nu reușești, te străduiești dar e ca si cum se încăpățînează să stea peste suflet. Prea curând cred că nici în fața ta nu o sa se deschidă, i-ai adus prea multe persoane noi , cum crezi că o sa reacționeze când o să vadă o persoană noua?! Fii convins că o să se baricadeze si mai rău . Dar fii convins că așa e cel mai bine. De aceea e totul în ruină. Fiecare prin plecarea lui a luat câte-o bucată din tine. De aceea iti este atât de dor de tine. Pentru ca ai dat tot fața de toti oamenii. Ei ce ti-au oferit? Se pare ca nu prea multe, mai multe ti-au luat iar tu nu mai știi cum să te aduni și să te pui iar pe drumul tău. Ai avut mici "piedici" de care ai să te ferești pe viitor deoarece vrei sa îți continui drumul tău în liniște, tu cu tine, tu cu sufletul tău, tu cu ceea care erai înainte.

Crede-mă, sunt obișnuită ca oamenii să vină, să plece, să rănească și să dezamăgească.

     

Crede-mă, sunt obișnuită ca oamenii să vină, să plece, să rănească și să dezamăgească.

Crede-mă, sunt obișnuită ca oamenii să confunde inima cu o “stație ” sau o “gară”; numai acolo întâlnești oameni care vin si pleacă, oameni care staționează doar pentru un timp.

Încă de mici visăm la cele mai frumoase și reușite relații și ulterior familii, deoarece tot ce am văzut în familie devine oarecum un țel și pentru noi. Vrem să găsim un om care să se asemene puțin cu gingășia tatălui, vrem să gasim iubire și alinare, comunicare și susținere așa cum tatăl tău a oferit întregii familii. Până să fie tată  a fost soț. Chiar dacă nu a fost perfect pentru mama ta, a încercat să fie perfect pentru tine, pentru a putea să ști ce trebuie să cauți și să apreciezi atunci când ai găsit. De aceea compromisurile prostești și relațiile în care nu trag amândoi nu sunt sănătoase și nu merită așteptare, iar acea consolare, care este și cea mai des întâlnită, precum“lasă că se schimbă” sau să îi căutăm scuze de genu ”așa e el\ea” nu este nici ea prea optimistă.

H. Jackson Brown Jr spunea: “Să nu-ți subestimezi niciodata puterea de a te schimba”, iar ce am învățat cu trecerea anilor a fost că ne schimbăm și ne mulăm după anumite persoane pentru a ajunge la un numitor comun pentru bunul mers al lucrurilor. Dacă nu ne simțim confortabil, de cele mai multe ori renunțăm crezând că asta este calea cea bună.

În ziua de azi se renunță prea ușor la relații. Dacă credem pe moment că ceva mărunt scârțâie aruncăm la gunoi amintri, sentimente și tot ce s-a adunat în perioada de convițuire  lângă celălalt. Nu mai avem răbdare să găsim soluții, ne închidem în noi, nu comunicăm și uite așa se pierde tot.

Sunt, am fost și cred ca o să rămân un om cu așteptări, deși cred că  din voi vor exista 9 din 10 care îmi vor spune că asta, de fapt, este cea mai mare prostie si tot odată cea mai mare greșeală pe care o poți face și asta nu numai în relațiile de cuplu. Dar aici intervine oarecum orgoliul și tot odată părerea mea și anume că, atunci când te atașezi de omul de lângă tine acesta devine o prioritate pentru tine și anume începi să investești timp, atenție, afeciuniune, susținere, răbdare și aș putea continua probabil cu incă o pagină dar încerc să mă rezum aici, pentru că sigur ați prins ideea.  Automat  apar pretențiile, e normal să vrei să te simți apreciat, iubit și nu în ultimul rând să îl simți mândru că te are.

Nimeni nu poate obliga pe nimeni să iubească. Oricum, cine vreodată în viața asta a fost nevoit să fie obligat sa iubeasca?! E o mare aberație. Toți iubim în mii de feluri, nu iubim la fel, nu arătăm când iubim prin aceleași fapte sau vorbe, toți o facem diferit. Important este doar să ne străduim ca persoana de langa noi să simtă acest lucru. Nu fi fraier să îi dai ocazia altuia să îți asculte iubita atunci când are nevoie, iar tu nu ești lângă ea să o asculți pentru că “te-ai luat cu altceva”, nu fi fraier că poate alții îți așteaptă greșelile. Nu te ghida după ideea “am cucerit-o, este a mea, pot să îi greșesc că oricum rămâne lângă mine”. Fi sigur atunci când o femeie pleacă, pleacă definit indiferent cât de greu îi va fi să se adune.

Pleacă pentru că locul ei nu este acolo unde apreciere  nu  există.

Trecerea de la copilărie la maturitate

     

Nu prea am vorbit despre mine, despre ce este în sufletul meu, doar uneori față de anumite persoane în care am avut încredere pentru a le pune sufletul pe tavă, împreună cu trăirile mele din copilarie. 

        Deși poți părea un om slab atunci cand te destăinui cuiva, este ca o eliberare pentru tine și pentru suflet și nu în ultimul rând poți lăsa ca trăirile tale să îi invețe câte ceva.

    De mică am fost un copil complexat, care a creat un adult nesigur și cu multe frici interioare. Un adult cu zambet larg, care se temea să nu piardă oamenii de lângă el, neștiind că oamenii răman atunci când sunt potriviți pentru suflet și nu sunt toxici.  Mi-am  găsit mereu defecte,  mă simțeam inferioară copiilor de la scoala.

Totul a început cred, de prin școala generală. Și la scoală și în fața blocului a existat întotdeauna câte un copil care să facă "mișto" de "dinții mei de castor", iar asta m-a făcut să mă consider un om urat. Eram copilul care râdea doar în casă, de frică să nu fiu privită ciudat de societate, deoarece toate privirile erau ațintite asupra maxilarului meu imperfect. Dacă, fără sa vrei, îmi aruncai o privire, mă fofilam imediat crezând că toată atenția este asupra gurii mele.   

                       OooOoooodaaaa, o mare prostie, știu. Doar că, copil fiind, asta durea al naibii de tare. Și uite că încă mai am de tras pană să mă simt vindecată. Chiar dacă acum am 24 de ani.

           De ce scriu aceste randuri?

Vreau ca tu, cititorule, să înveți să te iubești și să te accepți fix așa cum esti. Am ajuns la concluzia că numai așa poți avea o viață sănătoasă.  În poza de mai sus sunt eu, asta ca exemplu că m-am complexat degeaba, degeaba am băgat în seamă miile de răutați, degeaba "am crescut" un adult firav.

Am văzut mulți oameni frumoși  doar pe exterior. Am întalnit oameni mai puțin frumoși fizic, dar cu privirea blandă și zambetul plin de iubire, ceea ce îi transforma în cei mai frumoși oameni care îți puteau transmite atâtea sentimente.

Din păcate, societatea a crescut mulți oameni cu diferite principii. Fără să își  dea  seama, unii părinți le-au arătat copiilor că este important statutul social, culoarea pielii, ce telefoane butonează și ce haine poartă, iar asta urăsc cel mai mult, deoarece pană și în zilele noastre întalnim copii excluși de diverși indivizi, copii care nu sunt chemați în diverse locuri, sunt barfiți, neacceptați și priviți de sus de ceilalți. Și din păcate acești copii vor crește cu multe îndoieli despre felul lor de a fi și despre cum arată. Își vor pune "n" întrebări în legătură cu ce este în-neregulă cu ei. Și mă întreb, oare,  nu este păcat să dezvoltăm nesiguranța în viitorii adulți?

      Prin acest articol în mare le mulțumesc copiilor care au făcut parte din copilăria mea. Deși au lăsat destule urme, au scos ceea ce este frumos în mine.

Învață să te iubești și să iubești tot ceea ce te înconjoară . Învată să respecți și să oferi apreciere de la natura care ne înconjoară, de la animale, de la oameni până la sufletele oamenilor . Asta de fapt te face un om frumos, felul cum iubești, felul cum privești oamenii, felul cum le zambești.

                                                                                   Defectele ne fac unici. Iar asta într-o bună zi o să îți arate cât de norocos ești ca și om și ai să devii omul perfect în ochii multora.