Crede-mă, sunt obișnuită ca oamenii să vină, să plece, să rănească și să dezamăgească.

     

Crede-mă, sunt obișnuită ca oamenii să vină, să plece, să rănească și să dezamăgească.

Crede-mă, sunt obișnuită ca oamenii să confunde inima cu o “stație ” sau o “gară”; numai acolo întâlnești oameni care vin si pleacă, oameni care staționează doar pentru un timp.

Încă de mici visăm la cele mai frumoase și reușite relații și ulterior familii, deoarece tot ce am văzut în familie devine oarecum un țel și pentru noi. Vrem să găsim un om care să se asemene puțin cu gingășia tatălui, vrem să gasim iubire și alinare, comunicare și susținere așa cum tatăl tău a oferit întregii familii. Până să fie tată  a fost soț. Chiar dacă nu a fost perfect pentru mama ta, a încercat să fie perfect pentru tine, pentru a putea să ști ce trebuie să cauți și să apreciezi atunci când ai găsit. De aceea compromisurile prostești și relațiile în care nu trag amândoi nu sunt sănătoase și nu merită așteptare, iar acea consolare, care este și cea mai des întâlnită, precum“lasă că se schimbă” sau să îi căutăm scuze de genu ”așa e el\ea” nu este nici ea prea optimistă.

H. Jackson Brown Jr spunea: “Să nu-ți subestimezi niciodata puterea de a te schimba”, iar ce am învățat cu trecerea anilor a fost că ne schimbăm și ne mulăm după anumite persoane pentru a ajunge la un numitor comun pentru bunul mers al lucrurilor. Dacă nu ne simțim confortabil, de cele mai multe ori renunțăm crezând că asta este calea cea bună.

În ziua de azi se renunță prea ușor la relații. Dacă credem pe moment că ceva mărunt scârțâie aruncăm la gunoi amintri, sentimente și tot ce s-a adunat în perioada de convițuire  lângă celălalt. Nu mai avem răbdare să găsim soluții, ne închidem în noi, nu comunicăm și uite așa se pierde tot.

Sunt, am fost și cred ca o să rămân un om cu așteptări, deși cred că  din voi vor exista 9 din 10 care îmi vor spune că asta, de fapt, este cea mai mare prostie si tot odată cea mai mare greșeală pe care o poți face și asta nu numai în relațiile de cuplu. Dar aici intervine oarecum orgoliul și tot odată părerea mea și anume că, atunci când te atașezi de omul de lângă tine acesta devine o prioritate pentru tine și anume începi să investești timp, atenție, afeciuniune, susținere, răbdare și aș putea continua probabil cu incă o pagină dar încerc să mă rezum aici, pentru că sigur ați prins ideea.  Automat  apar pretențiile, e normal să vrei să te simți apreciat, iubit și nu în ultimul rând să îl simți mândru că te are.

Nimeni nu poate obliga pe nimeni să iubească. Oricum, cine vreodată în viața asta a fost nevoit să fie obligat sa iubeasca?! E o mare aberație. Toți iubim în mii de feluri, nu iubim la fel, nu arătăm când iubim prin aceleași fapte sau vorbe, toți o facem diferit. Important este doar să ne străduim ca persoana de langa noi să simtă acest lucru. Nu fi fraier să îi dai ocazia altuia să îți asculte iubita atunci când are nevoie, iar tu nu ești lângă ea să o asculți pentru că “te-ai luat cu altceva”, nu fi fraier că poate alții îți așteaptă greșelile. Nu te ghida după ideea “am cucerit-o, este a mea, pot să îi greșesc că oricum rămâne lângă mine”. Fi sigur atunci când o femeie pleacă, pleacă definit indiferent cât de greu îi va fi să se adune.

Pleacă pentru că locul ei nu este acolo unde apreciere  nu  există.